Mă trezesc dimineaţă (aşa cum fac mereu) îmi mişc fundul către bucătărie foarte leneş, unde ştiu că ma aşteaptă o cană de cafea calda şi aburindă gata să fie sorbită până la ultima picătură, o i-au repede şi mă îndrept către laptopul meu. Îl aprind… mă loghez… verific mail etc… rutina obişnuită

Citesc un mail primit în folderul spam al adresei mele de mail, în care scria în engleză:

From:

FBI – Important Note !

Please deliver us your notebook ! We are all in great danger ! This is not a joke or a spam message !

Contact: FBI Headquarters in Washington, D.C.
Federal Bureau of Investigation
J. Edgar Hoover Building
935 Pennsylvania Avenue,
NW Washington, D.C. 20535-0001 (202) 324-3000

Mă amuz 2 fracţiuni de secundă şi îi dau repede delete, apoi îmi văd de ale mele treburi în continuare… mailuri, blog etc. Între timp se face ceasul 10:00, şi cum azi se anunţa zi liberă (din toate punctele de vedere), zic “ce-ar fi să ies puţin în parc… îmi i-au şi laptopul cu mine… şi poate prind de un articol pe blog”… zis şi făcut. Mă îmbrac în scurt timp şi fuga în parc… Zi frumoasă de toamnă, timp frumos, nu prea răcoare… mă aşez pe o bancă, pun laptopul lângă mine şi admir împrejurimile. Atenţia îmi este însa atrasă de o tipă draguţă ce stătea vis-a-vis de mine, tot cu un laptop lângă ea.

Îmi întorc repede privirea în altă parte ca şi cum nici nu o văzusem şi îmi văd de ale mele. Aprind laptopul, ma loghez, şi încep să scriu… Observ că tipa continua să mă privească, deşi eram ferm convins că nu ne cunoaştem… Îmi ridic privirea din laptop şi o privesc fix, moment în care ea îmi zâmbeşte subtil. Stau şi mă gândesc dacă ar trebui sau nu să mă duc spre ea… poate o cunosc… şi nu o mai ţin minte, sau poate e doar o tipă draguţă în parc cu un laptop…

Oricum ar fi, trebuie măcar să îi zic un “bună”, aşa e politicos măcar de dragul acelor ochi caprui, ce se uitau la mine de vreme bună de timp… sau poate ne cunoaştem şi eu ca boul nu i-am reţinut numele ori figura. Îmi fac deci curaj, şi dau să plec spre dânsa, când… pe drumul dintre mine şi ea (vreo 10 metri), sunt oprit de 2 tipi, îmbrăcaţi în costum negru, serioşi, şi care îmi zic pe un ton oarecum alarmat:

- Tu eşti Popescu Ionel ?

- Da, cu ce vă pot ajuta ?

- Ai un ASUS K50IJ cu seria K50SM3245 ?

- Wtf ? (în gândul meu…) Da, am un laptop ASUS dar nu ştiu seria, care e treaba ?

- Îl ai la tine ? Ăsta e ? (şi indică cu degetul spre laptopul meu, care îl ţineam în mână)

- Da, de ce ? (zic eu, puţin iritat de golanii care tocmai aveau o problemă cu laptopul meu)

- Ce serie are ?

- K50SM3245…

- Trebuie să ni-l dai nouă…

- Eeee nah (zic eu, convins că ăştia vor să îmi fure laptopul, deşi nu arătau chiar ca nişte hoţi după cum erau îmbrăcaţi)

- Laptopul tău are un microcip incorporat, ce poate opri nişte rachete nucleare ce se îndreaptă în acest moment către Pământ…

- Ha ha ha şi eu ar trebui să râd sau ce ?(zic eu convins că acum ăştia chiar vor să îmi şutească laptopul, doar că nu aveau deloc imaginaţie)

- Vino cu noi şi îţi explicăm pe drum, nu avem mult timp la dispoziţie… doar 3 ore.

Şi am plecat cu acei dubioşi lăsând în urmă tipa cu ochii căprui, care bineînţeles că asistase la toată scena, şi care se amuza şi ea de pe margine… M-au dus într-un fel de bază militară sau ceva, unde erau foarte mulţi soldaţi, maşini militare şi chestii… am aflat că totul era pe bune, şi că laptopul meu chiar avea un microcip incorporat, ce putea controla nişte rachete nucleare de la distanţă. Dar nu toate laptopurile ASUS aveau acest cip incorporat, ci doar cel cu seria de mi-o ceruseră ei… adică al meu.

Faza e că mi-au desfăcut cu totul laptopul ca să i-a acel cip din el… mi-au explicat apoi că un experiment a scăpat de sub control acum 2 zile, şi că singura modalitate de a opri acele rachete, era cipul din laptopul ASUS cu seria K50SM3245, i-ar eu eram posesorul acestui laptop. Eram practic un erou, doar salvasem câteva milioane de oameni de la moarte… mai mult laptopul meu… dar mă rog, tot al meu era , numai că eu nu prea mă simţeam ca un erou… rămăsesem fără laptop , gagica aia din parc cu ochii căprui nu mă mai întâlneam cu ea… asta din cauza celor 2 dubioşi, care picaseră exact la momentul nepotrivit…

În fine, după 2 zile mi-au înapoiat un laptop ASUS nou-nouţ model mai nou, şi mi-au zis că dacă or să mai aibe nevoie de vreun cip sau ceva, ştie ei la cine să apeleze (halal glume aveau în program) .

*Acest articol este fictiv şi participă la concursul SuperBlog 2009, organizat de PCNews.

Vreme îndelungată au încercat să îl detroneze, ba pe bună lege (dar fără izbândă), ba pe la spate (cu coduri)… dar degeaba. Gamerul nu era unul oarecare, ci provenea din neam de viţă nobilă, aşişderea celor din clanul sau, gamer din tata în fiu şi nu oricum. Era antrenat în artele razboiului de însuşi Perry, iar Vigoss îi fusese dascăl la DotA. Avea şi cu ce ! Sistemul ce’l avea nu era nici el unul oarecare, şi nimeni în toata împărăţia nu auzise de aşa calculator.

Într-o zi soseşte la palat, un neica-nimeni din partea cealaltă a tărâmului nostru, şi cere cu glas răspicat că vrea un battle cu Blogărică. La auzul acestor vorbe ăsta râse de se auzi peste 7 mări şi 7 ţări:

Blogărică: “Cum ? Un battle ?… tu cu mine ? “

Neica-nimeni: “Da’mpărate… dacă se poate… şi-aş dori pe această cale să o facem şi mai mare…

Blogărică: “Şi mai mare ? Adică cum ? “

Neica-nimeni: “Să ne strângem laolaltă, de vreo 4 ori mai mulţi, şi să dăm un battle tare pana n-o rămâne fum ! “

Blogărică: “Aaaa, reţea tu va-sa-zică ?… ai cu ce, măi lăbărică ? “

Neica-nimeni: “De’om avea, de n-om avea, punem mână de la mână, şi-om lua şi noi un P4… că doar nu o fi minciună ? “

Blogărică: “Bine măi tu gamer tare, să fie aşa cum zici ! Dar de nu vă tineţi bine, o să vă expediez de’aici ! “

Şi aşa rămase vorba stabilită între cei doi, pecetluită şi fără cale de întoarcere ! Blogărică îşi făcu toate update-urile la zi, îşi băgă ultimele drivere video şi îşi chemă cei mai buni prieteni să i se alăture la reţeaua ce va-sa-vină. Umilul Neica-nimeni îşi chemă şi el cunoscuţii şi îi rugă să îi fie alături în bătălia ce urma să se petreacă, peste numai câteva ceasuri. Cu un amărât de P4, cu nişte căşti vechi de 4-5 ani şi un mouse pe bilă, îşi trase aer în pieptu’i neras şi plecă curajos spre locul de întalneală stabilit. Odată ajuns acolo îl întâmpină imediat un servant al regelui Blogărică:

Servantul: “Stoooop ! Încotro, băi nobule ? “

Neica-nimeni: “Ete la un joc, mărite ! De n-o fi cu supărare, vrem să ne băgăm Enlite… “

Servantul: ” Cu Enlite, tu ?…. ce faci ? Ori oi vrea să treci pe’acia, cu ai tăi cu tot boraci ? “

Neica-nimeni: “Nu’s boraci mărite domn, sunt cu mine pe reţea… ne jucăm DotA şi Counter şi orice s’o mai putea… “

Servantul: “Ai bilet măi matrăgună ? Ia zi ! Şti şi tu ceva ? Sau te bate Blogărică ?…  până nu te’oi mai vedea ? “

Neica-nimeni: “Vom vedea măria ta, dacă e şi chiar se poate… lasă-ne şi ne-om lupta… “

Servantul: “Bine ! Mergi şi joacă tot ce vrei… dar ai grijă tu acolo, nu care cumva să bei. “

Se aliniară toţi pe reţea aşa cum vorbiră, chiar dacă la început nu se vedeau pe reţea ip-urile… şi jucară aşa vreme de 2 ceasuri. La un moment dat Blogărică răpus de un head-shot zise:

Bl0gărică: “Staţi aşa măi pamfletari ! Hai să dăm de’o pauză, că doar n’om fi papagali ! # “

Neica-nimeni: “Stăm aşa mărite gamer, numai să ne zici când ‘merem, ca să ne chemăm un player”

Şi după o pauză mică, se apucară de DotA. Pesemne se vedea că Blogărică era depăşit de situaţie, şi pierdea teren în faţa celor 4 cioflingari. După ce pierdu şi proba de DotA propuse să meargă în alt loc ştiut numai de el, ca să joace şi ultima proba de NFS. La auzul acestor vorbe cei 4 dădură nedumeriţi din umeri, spunând că ei nu au decât un amărât de desktop şi cablul nu este suficient de lung pentru a putea muta calculatoarele. Însă Blogărică era cunoscut în împărăţie şi pentru ultimele gadget-uri pe care şi-i le achiziţiona mereu cu entuziasm. Tocmai ce îşi cumpărase un router wireless (portabil), cu conexiune 3G. Router-ul 3G-6210n nu era unul oarecare, ci unul sofisticat şi dotat pe care îl scotea numai la ocazii mari. În momentul când apăru cu el ceilalţi rămaseră muţi de uimire, la vederea unei asemenea invenţii ! “Foarte tare !”… exclamară toţi în cor, “de unde l-ai luat mărite ?”, dar Blogărică prea înfumurat de fel, le lăsă doar o adresă de facebook şi una de twitter, fără să le dea prea multe detalii…

Cu aşa dotare, se apucară din nou de joc… şi jucara… şi jucara, până ce nici procesoarele parcă nu mai răzbăteau, şi într-un final Blogărică se dădu bătut.

Blogărică: “Bine ! Fie ! M-aţi învins, dar acum lasaţi-mă pls. “

Neica-nimeni: “Te-ai dat mare şi voinic, dar nu eşti decât un “freak”… Ai crezut că poate poţi, să ne baţi pe toţi cu boţi ?… “

Blogărică: “Asta e măi Neică-nimeni, am crezut că poate pot… dar acum văd eu mai bine, că tu nu eşti chiar un bot… “

Şi aşa îşi recunoscu înfrângerea Blogărică, cel neînvins de 3 secole, poate 4 nici nu mai ştiu. Şi preacurajoşilor le merse numele de: Cei 4 muşchetari, datorită victoriei ce o avuseră asupra regelui. Şi toţi îşi puneau nick-uri în jocuri după ale lor, şi toţi gamerii şiau de ei.

Acest articol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare ! Dacă apar manifestări neplăcute adresaţi-vă doctorului sau farmacistului !

Postul participă la concursul SuperBlog 2009, organizat de PCNews.

Edimax